ISTORIC POMPIERI
Istoria luptei împotriva focului scăpat de sub supravegherea omului se pierde în negura vremurilor şi pe teritoriul Maramureşului. viaţa de zi cu zi a populaţiei oraşelor şi comunelor din zona, preocupările acesteia pentru a-şi dezvolta permanent gospodăria au fost, pe parcursul existenţei lor seculare, afectate de nenumărate ori de distrugerile incendiilor produse de fenomenele naturale, neglijenţa locuitorilor, ori de atacurile năvălitorilor. In faţa cetăţenilor, incendiul era o adevărată catastrofă, deoarece lipsa mijloacelor adecvate de stingere şi inexistenta formelor corespunzătoare de intervenţie, în raport cu mărimea sinistrului, conduceau la consecinţe deosebit de grave.
Despre existenţa oraşului Baia Mare, cele mai vechi documente datează din 1329, când denumirea oficială a sa era “Civitas de Rivulo Dominarum „. In 1391 se numea „Râul Doamnelor”, iar în 1469 ” Castellum Rivuli Dominarum”.
In anul 1347 viaţa oraşului era atât de dezvoltată încât, la vremea respectiva se aprecia, ca atare, o existenţă a localităţii de cel puţin cinci secole.
Locuitorii oraşului au avut de luptat cu focul, frecvent, pe tot timpul desfăşurării activităţii lor, de-a lungul secolelor. Posibilitatea apariţiei acestor evenimente grave nu se putea înlătura. Construcţiile, având diverse destinaţii, erau executate din materiale, în bună parte combustibile, cu densitate suficient de mare. Nenumăratele incendii, care provocau distrugeri considerabile, atât locuitorilor cât şi administraţiei vremii, au impus adoptarea a o serie de măsuri pentru lichidarea surselor de producere şi limitarea efectelor propagării lor.
Documentele precizează că, în evul mediu, în urma unor incendii de amploare, se realiza şi sistematizarea oraşului. Se îndreptau străzile, se lărgeau pieţele şi se stabileau chiar unele reguli de protecţie împotriva focului, la construirea noilor case. Tot din vremea anului 1347 se cunoaşte despre construirea celei mai mari biserici gotice din cetatea Băii. Dezvoltarea economică, culturală şi spirituală a zonei a determinat amenajarea acestei construcţii, uriaşe pentru acea vreme. Acesteia i se va ataşa turnul ” Sfântul Ştefan”, in urma hotărârii voievodului Iancu de Hunedoara, începând cu anul 1446. Construcţia va fi terminată, după moartea fulgerătoare a voievodului, de către fiul acestuia, regele Matei Corvin, la 1468. De-a lungul vieţii lui, turnul a fost locul din care se puteau observa incendiile, se supraveghea oraşul, fiind un permanent reper pentru orăşeni sau pentru străinii sosiţi în zonă. Cu toate că, din turnul devenit clopotniţa bisericii, se asigura observarea şi anunţarea incendiilor izbucnite în zonă, construcţia lui nu a fost ferită de astfel de evenimente. Mai cu seamă descărcările electrice atmosferice din anii 1561, 1769, 1806, 1868, au provocat incendierea ansamblului constructiv, fiind necesare ample lucrări de reconstruire a Turnului şi bisericii.
După incendiul din 1769, insă, biserica nu a mai fost reconstruită. Din resturile de materiale de construcţie s-au executat alte construcţii bisericeşti,
oraşul fiind străjuit doar de ” Turnul lui Ştefan”, care există şi în zilele noastre.
In jurul anului 1510, regele Ioan Sigismund dispune construirea unei monetării în teritoriul oraşului. Aceasta a funcţionat până în anul 1864, când a ars în întregime, nemaifiind reconstruită.
In 1567, partea de sud a oraşului a fost distrusă de un alt incendiu. Inclusiv biserica „Sfântul Martin” a fost afectată. In urma mai multor asemenea evenimente, doar după 1641, cu mari cheltuieli s-a amenajat, în teritoriul oraşului, o reţea de apă confecţionată din conducte de lemn, fier, cupru, lut ars şi chiar sticlă. Apa era adusă în reţea din Valea Flămândă. Ziua de 18 martie 1705 a fost o altă zi sumbră pentru locuitorii oraşului Baia Mare.
